A fost odata o fata oarba care se ura pe ea insasi din cauza ca era oarba.
Ea ura pe toata lumea, cu exceptia prietenului ei iubitor.
El era intotdeauna gata sa o ajute.
Intr-o zi ea i-a spus lui:
“Daca as putea sa vad lumea, eu m-as casatori cu tine!.”
Intr-o zi cineva i-a donat o pereche de ochi. Cand bandajele au fost
luate jos, ea a putut sa vada totul, inclusiv pe prietenul ei.
El a intrebat-o: “Acuma ca tu poti vedea lumea, te casatoresti cumine?”
Fata s-a uitat la el si a vazut ca el este orb. Numai vazand ochii
lui inchisi a socat-o. Ea nu se astepta la asta. Gandul ca trebuie sa
se uite la ochii lui inchisi toata viata ei a facut-o sa-l refuze.
Prietenul ei a plecat si a doua zi i-a scris o nota spunand:
“Sa ai grija de ochii tai, draga mea, pentru ca inainte sa fie ai tai, au fost ai mei!”
Asa este si cu mintea omeneasca care lucreaza aproape intodeauna cand starea noastra se schimba. Numai cativa dintre noi ne reamintim cum viata noastra a fost inainte, si cine a fost alaturi de noi in cele mai dureroase situatii.
Viata este un cadou!
Astazi, inainte sa spui cuiva un cuvant rau, gandeste-te la cineva
care nu poate sa vorbeasca.
Inainte sa spui ca mancarea nu este gustoasa, gandeste-te la cineva
care nu are ce sa manance.
Inainte sa judeci sotul sau sotia, gandeste-te la cineva care plange
la Dumnezeu pentru o companie.
Astazi, inainte sa te plangi despre viata, gandeste-te la cineva care
a plecat de tanar de pe acest pamant.
Inainte sa te plangi de copii, gandeste-te la cineva care ar dori sa
aiba copii.
Inainte sa te plangi de cineva ca nu ti-a curatat casa sau nu a
maturat-o, gandeste-te la oamenii care traiesc pe strada.
Inainte sa te plangi de distanta parcursa cu masina, gandeste-te la
cineva care merge pe jos aceeasi distanta.
Si cand tu esti obosit si te plangi de serviciu, gandeste-te la
someri, la cei care ar dori sa aibe un loc de munca.
Inainte sa arati cu degetul si sa condamni pe cineva, adu-ti aminte ca nimeni dintre noi nu este fara pacat si noi toti trebuie sa raspundem in fata facatorului nostru.
Si cand ganduri depresive te doboara, pune un zambet pe fata si
multumeste-i lui Dumnezeue ca esti in viata!
Da… fara cuvinte.
Mi-a placut extraordinar de mult, dar din pacate m-a si intristat. Povestea asta a ochilor spune atat de multe incat eu chiar nu mai am ce sa spun. 
Sai ai o seara minunata.
Si pe mine m-a sensibilizat povestea pana la lacrimi. Desi povestea este veche, am stiut-o de mai demult si de mult circula si pe net, dar astazi am primit-o pe mail de la un amic al meu care din pacate este surd. Amic pe care din fericire pentru mine, l-am intalnit pe tren, intorcandu-ma acasa. Am comunicat cu el atat de bine in scris, scriindu-ne pe agenda mea. E un om atat de sensibil si inteligent si foarte foarte educat. Si am ramas amici doar virtuali, locuim la 400 km unul de celalat, poate intr-o vacanta o sa ne reintalnim, am foarte multe de invatat de la el ( suna probabil a egoism dar nu sunt egoista) nu stim ce ne aduce ziua de maine, dar e un baiat de milioane si merita tot respectul si atentia mea.
Asta m-a determinat sa o si postez sa o readuc in actualitate, e o poveste educativa, din care avem foarte multe de invatat.
Iti multumesc mult Shayna.
O seara minunata iti doresc si eu.
Pingback: Believe… « androxa
minunat….sa ai o seara frumoasa:)
Povestea e foarte emotionanta si asa rau imi pare ca nu cunosc autorul ei…
O seara minunata iti doresc si eu Rokssana
Pingback: Femei, femei…. « lunapatrata
Foarte frumos articolul! Uneori, iubirea e asemeni ochilor orbi…iubim fără să cunoaştem adevăratele limite, fără să ţinem cont de raţiune. Devenim egoişti la un moment dat, persoane perfide cărora nu le pasă de durerile sufleteşti ale celui de lângă noi. Însă, asta e realitatea cu care trebuie să ne conformăm! Îţi doresc mult succes pe viitor şi chiar e o atmosferă plăcută la tine pe blog!
Bine ai venit in coltisorul meu si iti multumesc pentru apreciere si ma bucur ca-ti place atmosfera de aici.
E o povestioara cu talc care pe mine m-a sensibilizat si emotinat profund.
Asa e iubirea nu are ratiune. Iubim si atat. Cred ca fiecare din noi ar trebui sa ducem o lupta asidua impotriva egoismului si sa nu-l acceptam in viata noastra, chiar daca el incearca sa ne acapareze, pur si simplu sa-l sfidam fara regrete.
O zi minuanat iti doresc Începuturi – Timide!
Pingback: În viaţă ai absolut totul şi nu ai absolut nimic… « Rokssana's Blog
Foarte emotionant! Eu aveam obiceiul si inca il mai am sa sar repede din autobuz cand opreste in statie. Sa sar peste ultima treapta. Acum cativa ani am avut o entorsa urata de tot si am avut doua saptamani piciorul imobilizat. A fost groaznic sentimentul ca nu mai pot sa fac ce faceam inainte. Nu suntem capabili sa apreciem ce aveam, mereu suntem tristi cand ne gandim ce nu avem, mereu vrem mai mult…nici nu ne dam seama cat de norocosi suntem pentru ca suntem sanatosi si in viata
Imi pare rau de ceea ce ti s-a intamplat si foarte foarte adevarat spui Nu suntem capabili sa apreciem ce aveam, mereu suntem tristi cand ne gandim ce nu avem, mereu vrem mai mult…nici nu ne dam seama cat de norocosi suntem pentru ca suntem sanatosi si in viata. Si nu apreciem ceea ce avem decat dupa ce pierdem.
Nu stiu cum suntem noi oamenii parca cu totii am fi orbi, nu vedem ca lacomie ne aduce numai tristete si totusi unii din noi nu o alungam din viata noastra definitiv, ba mai mult, o alimentam cu inca multe alte dorinte.
O zi minunata iti doresc
Ei, a trecut, am avut entorsa la ambele picioare, acum sunt extrem de mobil :d
O zi cat mai frumoasa si tie!
Ma bucur mult ca esti bine !
Incercari dintr-astea am avut si eu. Imi amintesc ca eram prin clasa a V-a si tare mult imi placea sa merg la scaldat la rau. La marginea satului in care locuiam, era o rau de toata frumuzetea, cu o apa limpede ca si cristalul si pe malurile lui destul de inalte erau salcii curgatoare. Era ceva de vis. Mergeam multi copii. Mie imi placea sa sar in apa de pe malul apei, mi se parea mai distractiv ii stropeam pe toti copii si ma simteam extraordinar de bine. Asta pana intr-o zi ce mi-a venit nastrusnica idee sa sar din varful salciei. De la gand, la fapta, a durat doar cat ai clipi. Dar nu mi-a iesit nazdravania. N-am calculat bine unghiul si de pe una din crengile mai groase a salciei, am sarit pe buza malului, care era destul de inalta, aceasta a cedat si s-a rupt odata cu mine, am simtit o durere puternica si m-am tot scufundat cu mal cu tot in apa. Ceilalti copii m-au scos la mal… dar cu piciorul drept fracturat. Am stat vreo trei saptamani cu piciorul in gips… dar in vara aceea, nu mi-a mai dat voie mamica sa merg la rau… desi tanjeam dupa apa moale si limpede a raului.
O seara frumoasa iti doresc.
Uff, suna dureros
Ei, cu totii am facut astfel de giumbuslucuri, daca imi e permis sa le spun asa.
Cele bune!
Ei!
A trecut! 
Acum toate giumbuslucurile cum le spui tu , le-am trecut la categoria amintiri foarte frumoase si mai am o multime de ghidusii, de care imi amintesc cu mare drag, chiar daca atunci au fost dureroase 
O noapte linistita iti doresc vacitim!
Pingback: Holding You Tight… « androxa
Pingback: Pe calea dudelor… « Marin Toma's Blog
Pingback: Flatline « lunapatrata
Pingback: Despre viata… « lunapatrata
câți suntem capabili cu adevărat de sacrificii? câți nu ne batem în piept că am face asta și asta, dar când trebuie să ne aruncăm în râul învolburat să salvăm pe cineva, ne gândim profund dacă asta vrem cu adevărat, ne temem mai mult pentru viața noastră decât ne concentrăm să găsim o soluție pentru celălalt.
și eu o știam…dar mă impresionează de fiecare dată când o recitesc.
Cred ca nici un om pe acest pamant nu e capabil sa faca sacrificiu suprem.
Poate ca sari in ajutorul cuiva din reflex, in caz de accident, sau sari in rau sa-l salvezi si nu te gandesti pe moment la consecinte, dar sa-i oferi tu parte din trupul tau, voit nu cred ca exista cineva.
Spre rusinea mea, eu nu donez nici sange si se fac N apeluri umanitare… Am incercat, crede-ma si am lesinat cand vedeam cum sangele trece prin tub si se aduna in celula, dupa cinci minunte am fost leguma. Si de atunci nu am mai incercat. Nu stiu ce s-a intamplat atunci, ca tare entuziasmata am pornit sa fac o fapta buna, dar acum mi-e teama… habar nu am.
eu știu oameni care ar sări în foc pentru ceilalți.
cei ca tine sunt salvați de gândul bun.
nici eu nu cred că aș fi capabilă de a mă sacrifica în sensul adevărat.
Ma bucur ca exista astfel de oameni. Poate ca si eu as sari in ajutor semenilor mei daca ( nu am fost pusa in situatie sa stiu exact cum reactionez ), acum ma repet, daca as vedea ca la vecinul X ii arde casa, chiar nu as putea sa stau cu mainile in san, sau sa vad pe cineva cazut in strada si sa trec indiferenta, trebuie sa ne indeplinim si datoriile morale. Insa, nu ma cred in stare, sa-mi donez, de exemplu un rinichi… Desi sunt un om de ajutor… dar acum nu as fi capabila… nu stiu asa gandesc acum.
Iti multumesc mult Agatha pentru vizita si ganduri si iti doresc o seara minunata si mii de pupici din partea mea micutului tau print
și noi țieeeeeeeeeeeee.
pupici
Multumesc mult mult