Flori de nufăr


Prin trestia din baltă ce-n aer se mlădie
Răsună-n dimineață o tainică-armonie.
Sunt zâne ce se scaldă în fragedele ziori?
Nu-s zâne, dar copile, a zânelor surori.

Verginile în apă intrat-au cu sfială,
Ș-acum se joacă vesel în dulcea-i răcoreală,
Șoptind, privind în undă albastrul cer senin,
Umplând cu flori de nufăr cămeșa de la sân.

O rază aurie prin stuhul des pătrunde
Și gingaș luminează în cuibul ce le-ascunde
Comori de tinerețe, comori de fericiri,
Încântătoare forme de albe năluciri.

Priviți! cetatea verde se mișcă, se deschide.
O mândră copiliță apare, iese, râde
Și lunecă… Deodată, rotunzi și albiori,
Apar la foc de soare doi nuferi plutitori.

poezie de Vasile Alecsandri

Lucia Sarto


Extrage tot ce este mai bun din împrejurările tale. Nimeni nu are totul şi fiecare are tristeţe combinată cu bucuriile vieţii. Nu te lua prea în serios. Secretul este ca veselia să domine lacrimile.

citat de Robert Louis Stevenson

Povestea cântării


— „Ai poate prin lume vro ţintă
De-alergi, călătorule vânt?”
—„Prin largile lumi ale zării,
Prin taina cea sfânt-a cântării
Şi, singur, pe vremea-nnoptării

M-opresc pe-o colină şi cânt.
Şi-n urmă-mi pădurile cântă
Cu freamăt de doină, cu şoapte,
Iar uneori până-n pământ
Cu şuier de crivăţ — prin noapte.”

— „Dar care ţi-e veşnica ţintă
De-alergi, călătorule nor?”
—„Ascult şi eu vântul prin vale
Cum şuieră doine de jale,
Iar dacă-mi întâmpin în cale
Tovarăşi, începem în cor
Cântarea ce vântul ne-o cântă:
Cu murmur prin noaptea cu lună,
Cu vuiet de aripi în zbor
Şi trăsnete-n zi de furtună.”

— „Ai poate pe dealuri vro ţintă
De-alergi tu, drumeţe pârâu?”
— „Ţin ochii la norul din zare
Să-nvăţ aiurata-i cântare;
De-i paşnic, pe-ascunsa-mi cărare
Eu cânt printre lanuri de grâu:
Când noru-n văzduh se frământă
Îmi urlu de-a lungul câmpiei
În goana mea fără de frâu
Sălbatecul cânt al mâniei.”

— „Tu singur eşti fără de ţintă,
Poete, şi-n gânduri mereu?”
— „Ascult cum îşi freamătă cântul
Pădurea, pârâul şi vântul;
E cerul al meu şi pământul,
Şi cânt, ca şi ele, şi eu.
În urmă-mi popoarele cântă
Cântări de la mine-nvăţate:
Şi tot ce e-n sufletul meu
E-n sufletul lumii mirate.”

poezie de George Coşbuc

Pentru cine?


Pe cărările răzleţe
dintre zâmbet şi suspine,
ţi se pune-o întrebare:
Pentru cine,
spune,
pentru cine oare
e atâta frumuseţe,
e atâta gingăşie
într-o floare?

Pentru cine s-ar desprinde
din broaboada
de zăpadă
ghiocelul în april,
dacă n-ar fi ochi să-l vadă,
dacă totu-i inutil?

Pentru cine-n miez de roadă
sorb şi strâng în ei culoare
pentru vara următoare
embrionii
din begonii,
dacă totul e-o-ntâmplare?

Pentru cine-şi ţese-n casă
haină pală
de vestală
cu lumini de diamant
floarea albă de mireasă
daca totul e neant?

Pentru minţile obtuze
de bondari şi buburuze?
Pentru fluturii ce zboară
în zig-zaguri pe afară?
Oare viespile ursuze
sunt iniţiate-n artă?
oare bărzăuni trupeşti,
plini de miere pe musteţi,
sunt sensibili,
sunt isteţi?

Oare-ar sta flămând bondarul
de n-ar fi subtil decorul
şi nu şi-ar abate zborul
în grădinile bogate,
dacă florile de crin
nu ar fi, proporţionate?…
n-ar avea acea prestanţă
ca de clopot florentin?
n-ar avea varietate
de culoare şi nuanţă
de la alb pân’ la carmin?

Nu cumva pretind, culbecii
să dezvolte-atâtea specii
rozele şi liliecii?
Nu.
În floare e-un mister!
Floarea e un mesager,
e un martor,
o solie,
e un înger din Eden,
care-aduce-n valea morţii
o înaltă mărturire
în culoare,
în proporţii,
în mireasmă
şi-n desen.

Omule cu mintea plină,
du-te-o clipă în grădină,
treci prin văile-nflorite
şi te uită la sulfină,
la bujori, la margarete,
la conduri, la inimioare,
la gherghina din cărare,
la năframa de mătase
ce ne-o dăruie ciclama!
Lasă-te să te desfete
ochi-adânci de violete,
clopoţeii cu trei cupe
şi narcisele trompete
şi ia seama!

Dacă inima-ţi rămâne
ca un bulgăr, ca o piatră,
ca un bolovan în vatră…
leapăd-o
zdrobeşte-o-n cioburi!
sparge-o pe ilău cu dalta!…
şi apleacă-te în rugă
să ceri alta!

Dar de simţi o-nseninare,
un surâs şi o blândeţe,
care vine
să te-aline
de povară,
şi tristeţe,
tu apleacă-te şi spune:
„Surioară,
pentru cine,
spune, pentru cine oare
e atâta frumuseţe,
e atâta gingăşie
într-o floare?”

„Pentru cine?…
Pentru om!
Pentru voi făuritorul
şi-a ascuns în floare dorul,
în petalele de aur
de fior şi de lumină,
ca în opera divină
să cunoaşteţi, autorul!”

poezie de Costache Ioanid

Memento


Grăbite ca şi apa, şi repezi ca un gând
Ce-aleargă prin pustiuri… fug zilele-mi puţine
Şi totuşi două zile indiferente-mi sunt –
Ziua de ieri şi ziua care-o să vină mâine.

catren de Omar Khayyam