I
Oblonitu-mi-a fereasta
Gerul, cu-a lui flori de gheaţă,
Şi, în toată casa asta,
Eu sunt singura viaţă.

Dac-ar fi un foc în sobă,
Mi-ar părea că suntem doi,
Aş mai sta cu el de vorbă,
Mai uitând cele nevoi;

Ne-am pricepe-nde noi plânsul,
Eu cenuşă el scântei,
Câte nu mi-ar spune dânsul
Dun poveştile cu zmei!

Anevoie vremea trece
Când urâtul greu te-apasă.
Ce ursuză-i vatra rece!
Parc-aş sta c-un mort în casă.

II
Se aude-n horn nebunul
Viscol, aprig vâjiind,
Şi din străşini, câte unul,
Cum cad ţurţurii plesnind;

Sună-n crengile lovite
Uscat zgomot ca de oase,
Şi vârtejuri, repezite,
Bat în uşă mânioase.

Se arată-n neguri luna,
Albe stelele sclipind;
Şi de ger s-aud întruna
În pod corzile trosnind.

Mi-ar prii, pe-o aşa iarnă,
O-mpietrită amorţire
Îndelung să mi s-aştearnă
Peste cuget şi simţire

Să adorm, capul să-mi scutur
De povoara cugetării…
Cât aş da să văd un flutur
Tăind para lumânării!

poezie de Alexandru Vlahuţă

N-am văzut de nicăieri o lună mai mare
Ca din vârful muntelui înzăpezit.
Parcă i-a împrumutat limpezimea
Sufletul meu nesfârşit.

Vântul poartă-n văile-albastre
Râuri de scântei ca-n vrăji străvechi.
Florile iernii suflate pe cetini
Îmi alunecă melodii de cleştar în urechi.

Aici totul, pădurile doinare,
Cerul bun, colibile goale de stână,
Ramurile nopţii, adunate în inimă,
Se prefac în sânge sănătos, tânăr.

Codrii din vale sună din corn,
Curg jderii şi umbrele nopţii grăbite.
Aici închipuirea e tare ca ozonul
Şi visele scapără-n muchi împetrite.

Încât aş privi pe un lucru firesc
Dacă pe frunţile prietenilor de drum, în zbor,
Ar sălta flăcări de cântec şi forţă
Împletite după chipul iubirilor lor.

poezie de Nicolae Labiş

Cu vuiet veşnic, Suha sub măguri îşi înfundă
Pumnalul viu al undei, învăluită-n fum.
Ce limpede e cerul! Din liniştea profundă
A sufletelor noastre s-a-mpărtăşit acum!

Dă-mi palma. Uite-mi tâmpla. Ca aurul de grea.
Parcă-i sub tâmplă inima mea. Bate.
Ne-nconjura în falduri şi legănări de nea
Carpaţii albi ai dragostei curate.

Atât de mult visată ai fost, când pentru mine
Tu nu erai pe lume, că nu ştiam că eşti
Şi c-ai putea aievea să-mi oglindeşti, senine,
Doar gândurile mele în ochii tăi, aceşti.

Visam un vis de iarnă, ca înfrăţiţi pe zare,
În munţii albi ce-şi poartă sublimul lunei nimb
Neîntinat de valul suspinelor hilare,
Mari idealuri scumpe cu tine să le schimb.

Şi iată că sărutul dintâi, înnobilându-l
Cu contemplări subtile de vai şi de tăceri,
Mai nobil sună încă şi mai firesc cuvântul,
Esenţa vremii noastre şi-a luptelor de ieri.

Rămânem în tăcere şi amintiri prelunge,
Cu viscol roşu gândul şi visele ne-au nins.
Montanul peisagiu nu poate să alunge
Din vine frământarea acestui veac aprins.

Cum poţi tu să-mi astâmperi şi lacomia gurii
Şi lăcomia vastă a gândurilor noi?
Ce linişte adâncă-i în zbuciumul pădurii!
Ce linişte-i  în sensul furtunii din noi doi!

Cu vuiet veşnic, Suha sub măguri îşi înfundă
Pumnalul viu al undei, învăluită-n fum.
Ce limpede e cerul! Din liniştea profundă
A sufletelor noastre s-a-mpărtăşit acum.

poezie de Nicolae Labiş

Mintile noastre sunt asemeni rezervoarelor. Colecteaza idei.
Asa cum adunam apa de ploaie in rezervoare pe care apoi le depozitam in magazii, pentru a o utiliza ulterior, asa si mintile noastre sunt un flux infinit de idei.

In loc sa lasam aceste ganduri sa treaca printr-un tub gol,  le  stocam, pentru o utilizare ulterioara creativa. Este uimitor ce se poate intampla daca te indepartezi de ele si revi asupra lor putin mai tarziu.

Asa cum rezervoarele au nevoie de inspectii periodice incat apa din ele sa se pastreze curata pentru utilizarea de zi cu zi, asa si mintile noastre trebuie sa fie deschise pentru a primi informatiile si de-a le exercita in mod regulat pentru performante optime.
Modalitatea de-a creste creativ, este  de-a crea.  Avem nevoie doar de-a da viata ideilor noastre.
Fiecare din noi este creativ. Trebuie doar sa invatam sa avem incredere in instinctele noastre pentru a crea.
Traim intr-o lume creativa. Inspiratia exista peste tot in jurul nostru, nu trebuie decat sa ne folosim toate simturile noastre: privind, ascultand, simtind, gustand, mirosind.
Traind in lumea ta, vezi ce iti da lumea. Colecteazi aceste idei.  Le dezvolti,  apoi  le folosesti. Creezi si le dai lumii inapoi.
Permite-ti libertatea de-a te exprima!

sursa

Garassuta Roman s-a nascut in 1958 la Moscova si a absolvit Institutul de Arta Kharkov.

Plin de mister, artistul, se identifica cu fenomenul de irationalitate a femeii.

Picturile sale, aduc la viata mituri si legende, muzica si poezie.
Intr-un efort de a-si exprima pe panza, o lume minunata, imprevizibila a femeilor si al stilului artistic unic, Roman Garassuta, combina armonios realismul, abstractizarea si romantismul.

Iubescu-te cînd taci, căci pari a fi absentă,
percepi din depărtare, cum vocea mea se scurge.
De parcă ochii tăi ar fi orbiti de-o rază,
iar un sărut de parcă pe-o viată ti-ar ajunge.

Cum sufletu-mi, iubito, se află pretutindeni,
apari din mii de lucruri ce-mi apartin doar mie.
O, fluturas din visuri, suspinul vietii mele,
încapi doar în cuvîntul captiv: melancolie.

Si te iubesc cînd taci, de parcă-ai fi departe,
parcă ai fi mirajul ce în lumină piere.
Tu mă auzi din hăuri, cum vocea mea dispare.
Mă lasă să mă mistui. Mai mult ce as mai cere?

Si lasă-mă, iubito, să-ti spun tot prin tăcerea
împlinită ca inelul, precum lumina clară,
că esti noapte cu astri ce rătăcesc sub boltă.
Tăcerea ta-i a stelei din lumea selenară.

Iubescu-te cînd taci, căci pari a fi absentă,
de parca-ai fi departe, de-o vesnicie moartă.
Si-atunce ne-ar ajunge o vorbă doar, un zîmbet,
povestea mea de suflet, poveste-adevărată.

Pablo Neruda

Tu să mă ierţi de tot ce mi se-ntâmplă,
Că ochii mei sunt când senini, când verzi,
Că port ninsori sau port noroi pe tâmplă,
Ai să mă ierţi altfel ai să mă pierzi…

Văd lumea prin lunete măritoare
Si vad grădini cu arme mari de foc,
Sub mâna mea deja planeta moare
Si în urechi am continentul rock…

Ai să ma ierţi că sunt labilitate,
Că trec peste extreme fulgerând,
Ai să mă ierţi preablânda mea de toate,
Eu sunt nemuritorul tău de rând…

Ai să ma ierţi că nu pot fără tine
Si dacă n-ai să poţi şi n-ai să poţi,
Mie pierzându-mi-te imi va fi mai bine,
Eu, tristul cel mai liber dintre toţi…

Si cum se-ntâmplă moartea să le spele,
Pe toate-nobilându-le fictiv,
Ai să te-apleci deasupra morţii mele
Si tot ai să mă ierţi definitiv…

Ai să mă ierţi în fiecare noapte
Si-am să te mint în fiecare zi,
Si cât putea-va sufletul să rabde,
Cu cât îţi voi greşi, cu atat te voi iubi…

poezie de Adrian Paunescu

Cântec fără răspuns

De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu fragedă, mereu unduitoare?

De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă
ca firul de iarbă ce taie în două
luna văratecă, azvârlind-o în ape,
despărţită de ea însăşi
ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare?…

De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare căprui răsărindu-mi peste umăr,
trăgând după el un cer de miresme
cu nouri subţiri fără umbră?

De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat,
care-n loc de sunete
goneşte-n jurul inimii mele
o herghelie de mânji cu coame rebele?

De ce te-oi fi iubind atâta, iubire,
vârtej de-anotimpuri colorând un cer
(totdeauna altul, totdeauna aproape)
ca o frunză căzând. Ca o răsuflare-aburită de ger.

poezie de Nichita Stanescu

sursa imagini

Cand lucrurile nu merg cum iti doresti, devin dure si simti o povara apasatoare, cum raspunzi acestei situatii?

Te prabusesti intr-o balta de lacrimi? Te lasi infrant? Astepti pe cineva sa vina sa te ajute sa te ridici?
Sau te ridici, te scuturi, si treci peste?
Esti suficient de rezistent pentru a-ti reveni mai repede?
Esti sigur ca stapanesti (aproape) orice situatie?

Am observat la persoanele rezistente unele calitati care pot deveni comune — trasaturi pe care le poti cultiva in tine, incat sa poti stapani orice situatie de criza.

Oamenii rezistenti tind sa fie optimisti. Ei se asteapta ca dificultatile sa fie doar temporare si sunt increzatori in capacitatea lor de-a le depasi. Iar sentimentele de pierdere, de furie si de descurajare, la ei nu vor dura mult timp.

Oamenii  rezistenti sunt  flexibili  si se adapteaza rapid noilor evolutii. Ei au tendinta de a fi curiosi si de a pune intrebari. Iar situatiile negative in care se afla, le reformuleaza inspre partea pozitiva.
De exemplu: A ars sura… acum pot vedea mai bine luna!

Oamenii  rezistenti   isi revin cu usurinta in fata obstacolelor si  au tendinta de a vedea situatiile negative cu umor, au capacitatea de-a face haz de necaz si chiar sa rada de ei insisi. Ei sunt siguri pe sine si nu-si fac atat de multe griji despre momentele jenante… unii chiar nu se jeneaza deloc.

Oamenii rezistenti vad lingouri de argint in norii negri si beneficiile in (aproape) orice situatie. Isi dau seama ca experientele “rele”, adesea aduc cu ele lectii valoroase.

Oamenii rezistenti permit ca asteptarile lor sa vada fluiditatea. Se concentreaza pe bucuria de-a calatori prin viata, fara a avea o destinatie stabilita in mintea lor si au tendinta de a merge odata cu fluxul si desigur, de comutare daca este necesar.

Oamenii rezisteni pot tolera nivelurile ridicate de ambiguitatea si incertitudine cu privire la viitor. Lasa viata sa se desfasoare, pas cu pas, curiosi asteapta sa vada solutiile pe care viata le rezerva pentru a alunga momentele de indoire, realizand ca, atunci cand totul este nesigur, toate lucrurile sunt posibile.

Unii oameni prin natura lor sunt mai rezistenti decat altii, dar, la fel ca aproape orice comportament pe care ti-l insusesti de-a lungul vietii si nivelul de rezilienta ti-l poti cultiva.
Primul pas este sa observi “spinul” unei situatii, apoi sa-l infrunti. Cand gandurile negative te coplesesc, le poti reformula intr-un mod mai pozitiv. De exemplu ” Daca as schimba X lucru, mai degraba voi obtine un rezultat mai bun, decat daca eu nu as face nimic pentru a-l indrepta.

Pot doar visa sa fiu un spirit liber,
Si trupul meu eliberat sa fie,
Sa fiu busola gandurilor mele
Sa nu ma mai supun cu strasnicie.

Cui ma supun? Doar mie totdeauna,
Prin ridicari de ziduri, baricade,
Prea multe interdictii si cutume
In loc de libertate si arcade.

Voi face-n zid doar arce ogivale
Sa trec fara de teama spre senin,
Sa intalnesc sub cerul libertatii
Si om, si pom, si floare, si destin.

E-atat de scurt popasul pe pamant,
Sa nu mai zabovesc macar o clipa,
Sa-mi daruiesc ce nu mi-am daruit,
Sublimul zbor pe-a gandului aripa.

E-atata frumusete-n jurul meu,
O lume incarcata de splendoare,
Doar ochii mari si gandul sa deschid
Si pot pleca in zbor de incercare…

poezie de Iulia Comaniciu