I
Oblonitu-mi-a fereasta
Gerul, cu-a lui flori de gheaţă,
Şi, în toată casa asta,
Eu sunt singura viaţă.
Dac-ar fi un foc în sobă,
Mi-ar părea că suntem doi,
Aş mai sta cu el de vorbă,
Mai uitând cele nevoi;
Ne-am pricepe-nde noi plânsul,
Eu cenuşă el scântei,
Câte nu mi-ar spune dânsul
Dun poveştile cu zmei!
Anevoie vremea trece
Când urâtul greu te-apasă.
Ce ursuză-i vatra rece!
Parc-aş sta c-un mort în casă.
II
Se aude-n horn nebunul
Viscol, aprig vâjiind,
Şi din străşini, câte unul,
Cum cad ţurţurii plesnind;
Sună-n crengile lovite
Uscat zgomot ca de oase,
Şi vârtejuri, repezite,
Bat în uşă mânioase.
Se arată-n neguri luna,
Albe stelele sclipind;
Şi de ger s-aud întruna
În pod corzile trosnind.
Mi-ar prii, pe-o aşa iarnă,
O-mpietrită amorţire
Îndelung să mi s-aştearnă
Peste cuget şi simţire
Să adorm, capul să-mi scutur
De povoara cugetării…
Cât aş da să văd un flutur
Tăind para lumânării!
poezie de Alexandru Vlahuţă
