Iubescu-te cînd taci, căci pari a fi absentă,
percepi din depărtare, cum vocea mea se scurge.
De parcă ochii tăi ar fi orbiti de-o rază,
iar un sărut de parcă pe-o viată ti-ar ajunge.
Cum sufletu-mi, iubito, se află pretutindeni,
apari din mii de lucruri ce-mi apartin doar mie.
O, fluturas din visuri, suspinul vietii mele,
încapi doar în cuvîntul captiv: melancolie.
Si te iubesc cînd taci, de parcă-ai fi departe,
parcă ai fi mirajul ce în lumină piere.
Tu mă auzi din hăuri, cum vocea mea dispare.
Mă lasă să mă mistui. Mai mult ce as mai cere?
Si lasă-mă, iubito, să-ti spun tot prin tăcerea
împlinită ca inelul, precum lumina clară,
că esti noapte cu astri ce rătăcesc sub boltă.
Tăcerea ta-i a stelei din lumea selenară.
Iubescu-te cînd taci, căci pari a fi absentă,
de parca-ai fi departe, de-o vesnicie moartă.
Si-atunce ne-ar ajunge o vorbă doar, un zîmbet,
povestea mea de suflet, poveste-adevărată.
Pablo Neruda
